Literatura de proasta calitate

As vrea sa am curajul sa-i spun ca nu am mai facut dragoste de foarte mult timp, ca nu-mi amintesc cum e sa fiu imbratisata dupa un act sexual si ca ma doare ca a trebuit sa-l rog sa ma sarute data trecuta cand era in mine. As vrea sa inteleaga ca nu este la nici un examen, ca nu trebuie sa-mi demonstreze nimic, ca orgasm nu-mi poate provoca nimeni altcineva in afara de mine si ca tanjesc atat de mult dupa o noapte, nu de pasiune, ci de iubire. As vrea sa poata vedea singur cat ma doare ca ma trateaza ca pe o amanta cu care refuleaza in urma unui mariaj insipid, ca a inceput sa ma dezguste pasiunea falsa dintre noi si psihologia inversa pe care se incapataneaza sa o aplice fata de mine. As vrea sa-i strig in fata cat il iubesc si cat de mult doresc sa-mi apartina si sa-i apartin pana la sfarsit si apoi sa plec fara sa-l mai vad vreodata. Da! As vrea sa-l doara raceala, sa o cunoasca si sa o indure, sa fie nevoit sa se obisnuiasca cu ea. Dar el e absent. Fizic, virtual, in intregime un mare absent atat de dorit de fiinta mea.

I-am spus ca renunt. Nu i-a pasat nici macar cat sa reactioneze. Sa fi spus ca e de acord macar (sa se fi revoltat, nu ma asteptam), dar chiar nimic? I-am spus ca uneori simt ca sunt doar un amuzament pentru el. M-a intrebat, zambind, daca intr-adevar cred asta. La naiba, putea sa ma contrazica macar. Nu a facut-o.

As vrea sa pot sterge totul deodata, sa smulg din mine tot ce a fost si este inca asa cum fac cu benzile de ceara cand ma epilez pe picioare. Sa raman apoi curata, putin iritata, dar frumoasa, neatinsa de nimic impur. As vrea sa arunc bricheta, simbol de o imensa importanta in mintea unei bolnave. De ce iubirea e doar obsesie si dependenta intretinute de obiecte insignifiante pentru ceilalti, dar atat de puternice pentru noi? De ce nu putem iubi fara sa trecem prin sevraj in momentul despartirii premature? Vreau sa ma las de fumat si mi-e teama ca nu as putea, dar am rezistat de atatea ori sevrajului iubirii. Ce proasta! Sa renunti la tigari nu poate fi mai greu. Ar fi obscen sa fie, nu? Toate doctrinele absurde, dar frumoase, cu care am fost crescuta, s-ar spulbera. Chimia sa fie mai puternica decat iubirea? Iubirea sa fie o chimie mai slaba decat dependenta de nicotina? Daca as accepta vreodata aceasta idee, as accepta ca iubirea e praf, iluzie generata de un creier hiperactiv in anumite momente hormonale ale vietii. Am iubit oare vreodata sau a fost doar dorinta de a poseda subiectul care, intamplator, a devenit tinta gandurilor mele? Mereu am simtit asta, dar am preferat sa blochez aceste idei tocmai pentru a genera o poveste frumoasa, credibila si fermecatoare pentru celalalt. Mereu mi-a pasat mai mult de celalalt decat de mine. De ce? Hmm...Nu din generozitate sau noblete a sufletului, ci din vanitate. Din dorinta arzatoare de a-l lega de mine prin recunostinta, din speranta ca poate astfel voi parea mai buna decat simt ca sunt, din dorinta atat de rar marturisita ca, poate, cineva ar putea spune ca sunt speciala, ca nu sunt o blonda roz, ca ma iubeste cu adevarat pana la capat, dincolo de pat si de satisfacerea unor nevoi...orale.

Mai am 3 ani si deja simt ca au trecut prea multi de cand am inceput sa scriu acest text. Scriu ca sa ma vindec, ca sa ma pot analiza si sa-mi pot canaliza dorintele nesatisfacute catre ceva care sa faca sa merite acesti 3 ani. Rar sufar de hipergrafie, iar acum nu este unul dintre acele momente. Scriu ca sa construiesc. Scriu in scop medicinal. Scriu matematic. Mai am 3 ani... "Unde te vezi peste 5 ani?" La ultimul interviu le-as fi spus : "Cu un an inainte de ceea ce prevad a fi sfarsitul unor idei frumoase, interesante doar pentru mine, foarte rar impartasite cu ceilalti, in nici un caz unice, dar ale mele. As mai avea un an." Acum le-as spune ca nu ma vad nicaieri. Ce ai face daca ai sti ca mai ai doar 3 ani? Cat din comportamentul tau s-ar schimba? Cum ai vorbi cu ceilalti? Le-ai spune lucruri nepermise? Le-ai marturisi ca nu iti pasa de ei si ca zambetul pe care il vad pe chipul tau cand le vorbesti nu e nici macar bunavointa, ci falsitate perversa? Le-ai spune celor care te dezgusta, dar alaturi de care esti nevoit sa petreci o parte din viata ta, adevarul? Sau te-ai lasa cuprins de lasitatea unei false sperante si ai continua sa fii aceeasi marioneta de pana acum? Imi vine mereu in minte fatalitatea din Miorita. Nu sunt o inculta, sunt mai rau: o uituca fara nici o alta scuza. Cineva a spus ca fatalitatea este specifica romanilor. Ma obsedeaza aceasta idee, pe de o parte ca revolta fata de ceva ce am fost instruita ca este negativ (fatalisti sunt doar lasii, nuh?), pe de alta parte ca tentatie careia nu stiu daca vreau neaparat sa-i rezist. Sa ma las purtata de val si sa nu fac nimic care sa merite trecerea acestor 3 ani poate fi incredibil de ispititor.

As vrea sa beau mai putin ness si sa nu-mi mai fie frig. Sa adorm cand inchid ochii fara sa fiu nevoita sa ma extenuez pentru aceasta. Si as fi vrut sa-l pot suna cand simt nevoia de a vorbi cu el. Sa ma fi bucurat alaturi de el dupa ce am fost la medic acum ceva timp si, mai ales, sa nu-i mai mint atat de mult pe ceilalti in legatura cu ceea ce este intre noi. Cei care stiu de noi, ca fiinte reale, stiu ca ma iubeste. Credeam, candva, atat de mult ca ma iubeste incat le-am impartasit si lor. Acum e umilitor sa recunosc ca m-am inselat atat de mult si, probabil, nu o voi face. Ii voi lasa sa creada intr-o iubire continua si perfecta, cel putin pentru a obtine liniste din partea lor, cel putin pentru a fi lasata in pace sa fiu eu insami, linistita sau tulbure, asa cum simt. Ce poate fi rau in a nu le marturisi adevarul atata timp cat eu il cunosc si il constientiez si, mai ales, cat nu ma amagesc? Nimic.

Rezultatul scontat: liniste
Rezultatul obtinut: randuri fara noima pentru ceilalti si chef de a bea.

Actiune: ma duc sa beau

Buh bye now... ;)