Departe, departe de orasul prafuit este un pamant si mai prafuit. Sunt furnici si-acolo dar si aici. Aici le ardem cu bricheta sau le inecam, acolo ele mor din cauze naturale. Cui ii pasa de o furnica? Cui ii pasa de un om in ditai galaxia?
O fiinta umana, un botz de carne cu ochi este doar o celula a marelui organism numit Pamant. O celula parazit, o celula ce se infrupta, o celula ce se inmulteste si nu se stinge, ci din contra ocupa tot mai mult din organismul afectat. Hey, suntem cancer! Dar ce cancer divin suntem…avem piramide, sonate, viori, picturi si Juliete. Ne batem cu pumnul in piept ca suntem mai sus pe treapta evolutiei decat animalele ce se adulmeca in perioada de rut. Instincul sexual a ramas destul de puternic infipt in noi incat sa ne domine 60 % dintr-o zi normala. Teama noastra eterna de a nu fi “oamenii mici si putini” ne face sa dorim sa ne extindem, sa ne inmultim, sa dominam, sa cucerim, sa fim.
La urma urmei suntem carne si oase toti, si gradarea noastra se face dupa reguli ultra subiective: rege, general, imparat, sarac, bogat, frumos, urat, etc. Tone de categorii in care putem intra, cu variatiunile de rigoare: rege urat, bogatas frumos sau alte astfel de basme.
Suntem multi, suntem o “prostime” de succes si ne indeplinim rolul de prostime cand ne adunam, caci instinctul de turma se pare ca nu ne va parasi niciodata. Concert, o bricheta in aer la o balada….este urmata de 10 mii de brichete, un strigat pe un stadion naste alte sute, etc.
Suntem turme de indivizi, dar creierul ni se mai relaxeaza cand creierul virtual al multimii gandeste proxima actiune pentru noi. Gasim alinarea prin integrarea in prostime. Suntem invincibili impreuna, dar daca unul din grup este lovit, grupul este lovit, si deci fiecare isi da seama cat este de vulnerabil de fapt. Dupa cum bine zicea Stalin, si mai nou Manson si Slipknot “moartea unuia e o tragedie, moartea a milioane e doar statistica”. Ce te-ar afecta mai rau, moartea unei rude sau moartea a milioane de chinezi?
Suntem enormi in micul nostru univers personal, in galaxia noastra de succese si esecuri, in care ceilalti doar se rotesc in jurul axei personalitatii noastre. “Eu” n-am treaba cu “ei” , fiecare din “ei” are axa lui de rotatie, iar coliziunile noastre ne nasc societatea. Mai exista si un Pluto, la marginea galaxiei, izolat, rece, mic si scuipand pe “ei”. Vai, dar si universurile noastre se pot prabusi atat de usor…caci valorile noastre se cimenteaza greu si sunt foarte zdruncinabile asemenea unei piramide ce se sprijina in ascutitul sau varf, si supusa la o boare de vant se pravaleste pe o parte autodistrugandu-se.
Sustin ca omul e mic, ma mint, ma cred mare, mare si tare, dar o scriu aici, pentru ca instinctul de conservare si ego-ul nu au chingile atat de stranse incat sa reduca la tacere o voce ce afirma conditia reala a omului.
Daca ni s-ar spune ca omul nu exista? Ca suntem fiinte nanometrice ce tineau in viata o mare fiinta…si ea tocmai a murit? Si atunci ce? Suntem concediati cu totii? Ne si vad risipiti in univers…deversati de marele organism…zbatandu-ne ca sus-mentionatele furnici in apa. Incet-incet spasmele inceteaza si plutim in cosmos cu membre inerte, ochii raman deschisi spre un soare ce nu exista si incetam a mai fi…Hah! Dar omul a inventat verbul, verbul “a fi”, poate noi nu existam, nu stiim ce inseamna fiinta, deci nici nefiinta, poate suntem conectati la acelasi mare joc video…si toti castigam…bonus…inca o viata.
Gratie lui Thrystan17
No comments:
Post a Comment